Locuiesc pe o stradă liniştită, pe care se află o micuţă şi frumoasă biserică. Farmecul curţii pline de pomi şi de flori înmiresmate ne-a încântat în toate anotimpurile. Dar iată că morbul constuirii cu sau fără rost a lovit în liniştea cartierului, în frumuseţea locului şi în existenţa însăşi a arborilor din curtea bisericii.
Deşi trăim într-un oraş sufocat deja de poluare, în care pare vitală conservarea spaţiilor verzi, a parcurilor şi în general a copacilor, nu mici ne-au fost şocul şi durerea să vedem pomii şi copacii de pe lângă biserică distruşi. Nu as putea descrie nedumerirea şi întrebările nesfârşite ale copiilor mei: de ce ar smulge cineva copacii din rădăcini? Erau atât de frumoşi! Dar de ce? Să chemăm poliţia, să îi oprim pe răufăcători, au sugerat ei.
Mă întreb şi acum ce rugăciune mai convingătoare ar fi putut piersicul să aducă, mai convingătoare decât faptul că i s-au rupt crengile de rod în vara trecută? Oare cum se face că întreg consiliul parohial nu a ezitat să semneze actul de încetare din viaţă al acestui pom, precum şi al salciei bătude de vânt, primăvara întâiul copăcel verde de pe stradă?
Cum ar fi putut ei arborii să se opună isteriei generale care ne macină vieţile, tendinţei maladive de a defrişa şi de a distruge frumosul, liniştea, reperele? Ei nu au avut nicio putere în faţa buldozerelor. Am sperat că nouă oamenilor ni se va îngădui să avem o părere de care să se ţină cont. Dar din nefericire suntem percepuţi doar ca o masă de manevră, doar nişte membri cotizanţi ai bisericii.
Oare ce arhitect şi în ce condiţii a decis să proiecteze nişte construcţii care să obtureze deschiderea bisericii către piaţeta din jur şi să distrugă farmecul ei, care consta exact în modul în care verdeața din jur făcea trecerea către stradă, trecerea dintre biserica îndreptată spre cer şi oamenii „ancoraţi” pe pământ?
Am fi sperat că biserica doreşte să îşi menţină în viaţa noastră şi în cartier rolul de reper spiritual şi să nu se transforme într-o fabrică de bani locală, dar se pare că indicaţiile/ordinul Preafericitului Daniel trebuie urmate orbeşte, indiferent dacă există sau nu condiţii pentru constucţii suplimentare pe lângă o biserică sau alta. Şi oricum interesul de sporire a posibilităţilor de producere de venituri primează.
Participarea la discuţiile cu preoţii bisericii mi-a spulberat speranţa că biserica ar putea fi şi a noastră, nu doar a lor, speranţa că părerea noastră contează pentru ei, speranţa că nu suntem o naţiune cu desăvârșire pierdută în interese materiale şi într-o tendinţă de (auto)distrugere.
Postări
