Reflecții după PechaKucha Night Bucureşti #5

Câtă lume este apatică sau pur și simplu prea prinsă în problemele proprii nu știu, dar cert este că tot ne-am găsit unii cu alții cei conștienți că tăvălugul demolărilor poate lovi oriunde, dacă nu este oprit.

Hala Matache ca simbol al distrugerilor de patrimoniu a fost o temă de PechaKucha care a adunat prezentatori luminați, capabili să explice de ce este importantă conservarea patrimoniului și că metoda distrugerii a tot ce este uzat într-o proporție de 20-50% nu este una câștigătoare.

Eu una îmi explic situația actuală, respectiv lăsarea în paragină a Cinematografului Feroviar din 89 încoace și recenta demolare a zonei Buzești în felul următor:

1. megalomania primarului, care, ajuns la putere, consideră și vrea să demonstreze că poate să facă orice vrea el cu acest oraș.

2. de fapt avem de-a face cu vrednici urmași ai epocii Ceaușescu, rubedenii la propriu ale aceleiași nomenclaturi, care, într-o totală desconsiderare a istoriei, aduc buldozerele peste ea. Pentru că pot.

3. meschine interese imobiliare, deloc de neglijat ca anvergură și care umflă semnificativ buzunarele celor ce le fac astfel loc.

4.toate acestea pe fondul lipsei de cultură, de prețuire a valorilor existente, a arhitecturii, a atmosferei orașului, a farmecului mut din detaliile construite cândva cu migală. Pe fondul disprețului pentru frumos, pentru istorie, pentru ceilalți (ceilalți care au lăsat în urma lor ceva și ceilalți care urmează după noi).

Valoarea Halei Matache stă în remarcabila ei structură metalică, dar, dincolo de aceasta, ea este acum un simbol al agresiunii pe care edilii o exercită arbitrar asupra orașului vechi.

Acum e vorba de Berzei-Buzești. Mâine victimele putem fi eu, tu, fiecare.

Dar dacă ne folosește la ceva libertatea de a ne exprima, ar trebui să nu mai stăm pur și simplu victime, ca pe vremea lui Ceaușescu, când mulți poate nici nu își închipuiau că au dreptul la o părere, ci să reacționăm. Spunând nu, susținând asa-numitele generic ONG-uri și, mai ales, nemaivotându-i pe ticăloși.

Apatie sau excludere?

Dave Meslin: o privire detașată asupra apatiei colective

La fel de barbari

Lumea nu s-a schimbat prea mult de la năvălirile tătarilor încoace. Acţionăm după aceiaşi algoritmi, la nivel de popoare. Hoardele trec, ard, omoară, încing un dans al victoriei deasupra cadavrelor decapitate, jefuiesc şi pleacă mai departe în drumul lor. Despre ce vorbesc azi? Despre bucuria poporului american, la auzul veştii că teroristul numărul 1 al lumii a fost omorât. Nu suntem în măsură să ridicăm piatra, pentru că Dumnezeu ne e martor cum n-am bucurat când a fost asasinat Ceauşescu, de parcă o moarte o spală pe alta sau şterge suferinţa provocată vreodată altora de cel ucis.

Constat doar că algoritmii au rămas aceiaşi. Unii vor mai mult spaţiu, mai multă putere, mai multă stăpânire teritorială, mai multe resurse şi o realizează după caz, cu minime eforturi: manipulare mediatică, constrângere economică, războaie, în funcţie de terenul astfel adresat. Extremiştii predispuşi şi ei la vărsare de sânge, urmare a evoluţiei pe acestă orizontală barbară, au înţeles poate mai bine mesajul Americii şi-i vor răspunde. Atât mă întreb, acum că terorismul însuşi a fost decapitat, ce pretexte vor mai fi inventate, pentru ca mai multe restricţii şi controale să ne întârzie călătoriile, să ne hrănească temerile. O, da, probabil că bau-bau-l va fi posibila răzbunare a celor ce suferă acum.

Oricum, ne privim râzând într-o oglindă în care apărem diformi şi nici nu ne mai dăm seama că ea reflectă exact realitatea: suntem diformi interior, anapoda, înrăiţi, dacă ne putem bucura barbar de monstruozităţi sângeroase precum aceasta. Aclamăm "valori" pe care nu le susţinem în realitate şi care nici măcar nu sunt decât contexte pentru o mai uşoară manipulare şi-sau justificare a diformităţilor lăuntrice şi sociale în care ne complacem: democraţie, aflarea adevărului, dreptate. 

Foarte serios, uneori chiar aş vrea să întind aripile şi să mă ridic. Stau însă prinsă în mirajul colectiv.