Un clip cu mult cer

Ninsoare

Totul aevea
Doar de-ai putea
Să farămi ziua
Şi-n noapte o stea

La un loc să le pui,
Pe un munte să sui
Prin viforul sur
De peste azur

Să le-amesteci încet,
Iar pasta de-omăt
Să o cerni iar pe noi
În steluţe moi.

Ninsoare din cerul Bucureştiului

E oare un miracol? Cum poate ninge cu alb din noaptea neagră a Bucureştiului?
Încă o ninsoare, încă o şansă. Mai frumoasă ca oricând, mai frumoasă ca sine, aşa cum fiecare ninsoare este mai frumoasă decât toate imaginile pe care le-au lăsalt alte ninsori în noi. Pentru că aceasta este vie, este aici, este acum, este proaspătă şi mai ales este o şansă la a fi mai curaţi, mai limpezi, mai noi înşine.
Urme de paşi ne leagă de alţi oameni, într-un mod familiar, prietenos, paşnic. Viaţa pare atât de naturală! Părem a trăi istorii similare, a avea nevoi asemănătoare şi de aceea ne-am accepta poate mai uşor şi ceea ce ne face diferiţi. Contează mai puţin că la magazinul din colţ se vând cu program non stop droguri, contează mai puţin că ne punem lacăt la poartă, iar din lumile paralele pe care le reprezintă universul fiecăruia ai impresia că totuşi există ceva unic şi în acelaşi timp comun: părticica de Cer care acum se scurge spre noi, în noi. Şi o vedem.

Amintiri din cerul Americii - Marele Canion

Cine poate cuprinde într-o fotografie întreaga bucurie, tensiune interioară sau miracolul momentului?

Nişte asiatici exclamau expansivi pe marginea canionului.

Cumva aceasta este starea pe care ti-o creează monumentala privelişte: îţi vine să sari în sus, să exclami, să nu te mai opreşti din a găsi noi şi noi unghiuri din care să priveşti, ca în final să stai cuminte, contemplând frumuseţea absolută, spiritul materializat.

Nu s-ar putea descrie copleşitorul peisaj de la 2000 de metri, iar orice poze, orice imagini anterioare pe care le-ai fi putut avea sunt doar palide sugestii nereuşite.

De iarnă

Se rotesc în stoluri mărunte, strălucitoare,

Se lovesc unii de alţii şi de lumină,

Se aleargă fără zăbavă şi fără hotar

Din înalt către drumul pustiu.

Casele reci îi aşteaptă golite

Năluci trec la ferestre-arămii

Suflul de ger fără milă-i răstoarnă

Şi curg, iarăşi curg peste noapte şi zi.

Iluzie de ne-ntinare şi vis

Amăgire de speranţă deşartă

S-or topi la o pală uşoară

Şi s-or scurge în râuri prin vii.

Duşi de val şi de apriga pală

Nu i-om şti că au fost şi-au şoptit

Într-un rol efemer, fără fală,

Pentr-un public şi orb, şi grăbit.