De ce oare nu există un pod peste Dunăre nici la Galaţi şi nici la Brăila? Întrebare retorică. Ne complacem în siguranţa uşor legănată a bacului. Cine să finanţeze un pod peste Dunăre? Consiliile locale ale unor locuitori cu rădăcinile adânc înfipte pe fundul fluviului mâlos? Guvernul cel gospodar?
Dunărea e discretă, misterioasă, plină de forţă şi miroase a mâl. În fine, după o scurtă plutire abia simţită ajung. Ne îmbulzim: cetăţeni în papuci, pe bicicletă şi alţii în autoturisme. Un biciclist coboară de pe bac şi îl privesc mut cum o ia printr-o baltă, de fapt o burtă lăsată a Dunării. Înţeleg că asta este şoseaua, porneşte direct din apă. Doamne-ajută! Gata, am prins pământul sub roţi. Mi-aş dori cu ardoare să văd peisajul în jur, dar bezna e groasă. Din fericire am hartă, iar indicatoarele rutiere, deşi rare, par a fi un semn cert, chiar dacă singurul, de trecere a omului prin această parte de lume.
Localităţile apar ca nişte aglomerări rare şi întunecate. Le simt mai mult decât le văd şi se disting prin animalele domestice gen pisici care întretaie strada, în locul sălbăticiunilor cum ar fi arici, vulpi, bufniţe. Strada? Strada este de fapt un hău plin de cratere, negru, pe care doar din întâmplare mai regăseşti, poate, vreo urmă de marcaj. Senzaţia de afundare în întuneric, în neant este deplină. Telefonul nu mai are semnal, practic dacă aş avea o pană aş verifica, cu teamă, dacă sunt în stare să schimb fără ajutor o roată sau măcar să o scot din portbagaj. Partenerii de trafic sunt atât de rari, încât pot fi cu uşurinţă neglijaţi.
Mă gândesc tot timpul la Geo Bogza şi la a sa Dobrogea, Dobrogea. Unde este ea? Unde sunt drumurile albe, strălucitoare sub razele lunii? La un moment dat, e drept, drumul hârbuit devine brusc lin, ca dovadă că aceea e limita influenţei politice favorabile asfaltării unui drum. Dar, vai, drumul e si mai negru, întunericul este şi mai profund şi nu-mi rămâne decât să ghicesc limita dintre şosea şi şanţ după sclipirile ochilor diverselor animale.
O experienţă interesantă este "oraşul Măcin", cum inspirat ni-l prezintă un indicator la intrare. În lipsa lui cu siguranţă nu aş fi bănuit niciodată că mă aflu într-un oraş: drumul este cufundat în întuneric, niste umbre negre bântuie ursuz, felinarele de pe stâlpi, în cazul în care există, sunt de mult dezafectate. Mă bazez aşadar în continuare pe intuiţie pentru a distinge o cale în întunericul gros din jur.
Har Domnului, reuşesc să ies la drumul mare, negru ca păcura şi el şi nemarcat, dar cel puţin apare semnalul telefonului, fără de care deja viaţa nu ni se mai pare firească.
Şi totuşi întinderile acelea sunt locuite şi ele şi muncite. Şi totuşi, şi acolo trăiesc oameni...
Postări
