Primăvara prin cartier

În cartierul cu brazi
Pisicile umblă-ncălţate
În şosete albe
Şi cu coada bârzoi.

În cartierul cu brazi
Miroase-a liliac,
Iar glicina atârnă ireal
Lâng-o tâmplă de acoperiş banal.

Pe străzi se preling
Fâşii de arome de flori,
Iar primăvara crapă
Fiecare boboc ca pe-o ceapă.

În cartierul cu brazi
Răsună-ndepărtat vuietul
Oraşului surd, oraşului orb
Şi pisicile strigă-nfierbântate prin colb.

Gând despre dezamăgire

S-ar putea crede că dezamăgirea este un atribut al adolescenţei, al lipsei de maturitate altfel spus. Ori dezamăgirea este universală, ori nu ne maturizăm nicicând, rămânând veşnic un subiect al oscilaţiilor şi a aşteptărilor neîmplinite de ceilalţi.
Dar ce se întâmplă când chiar noi dezamăgim, fără să vrem, fără să putem să facem altfel, conştienţi sau nu, dar devastând alte suflete crude, necoapte, adolescentine într-un mod vecin cu puritatea?
Ce se întâmplă când nu mai reuşeşti să exprimi nimic, nici părere de rău, nici fire, nici neştire.
Celor pe care i-am dezamăgit le-aş spune atât: "iartă-mă, de poţi!"

Japonezii se întâlnesc să se uite la cireşi

Dacă japonezii se intâlnesc să se uite la cireşi, noi de ce nu ne-am întâlni să ne uităm la nori? Întrebarea este: ne mai întâlnim noi pentru orice motiv sau macar pentru vreun pretext?
Ne mai întâlnim din pura întâmplare, pentru că drumurile se încrucişează, ca o şansă pierdută. Ne întâlnim în fugă şi nu stăruim în a vorbi, privi sau măcar în a fi împreună.
Întâlnirile "programate" au toate şansele să dezamăgească.
Şi atunci? Am putea pur şi simplu să ne întâlnim sau doar să privim cerul sau cireşii, ca şi când altcineva, la o margine de lume îi priveşte cu acceaşi mirare în faţa frumuseţii ireale.