Focul viu

Flăcări de 30-40 cm, dar și ițiri mici și albastre care abia se întrevăd prin crăpăturile pământului. Este nefiresc și neînchipuit de frumos. Dacă sunt cumva stinse de ploaie, focurile se reaprind, natural. Un fenomen rar, datorat gazelor acumulate sub pământ și care au găsit o cale către lumină. 

Unde? La Terca, Lopătari, în Munții Penteleu, județul Buzău, pe Valea Slănicului. Recomandat din suflet celor care tresar cu bucurie și se închină la vederea troițelor, pentru că pe Valea Slănicului se află și troițele studiate și prezentate minunat la PachaKucha Night #5, de către d-na Lila Passima, de la MTR (http://www.pechakucha-bucuresti.ro/pkn/2011/06/troite-valea-slanicului-crochiu-etnografic-lila-passima/). 

Este aievea. Privim flăcările în minte cu o întrebare de copil: de ce se aprinde singur focul?

Frumosul în muzică

Să fie un semn de lipsă de flexibilitate, să fie pur şi simplu o percepţie proprie nepotrivită cu timpurile, dar muzica prezentului o înțeleg tot mai greu sau deloc.

Copil fiind credeam că muzica este expresia sublimă a trăirilor interioare. Chiar și interpretul sau autorul contemporani mi se păreau datori aceluiași principiu. Între timp am înțeles că un procent de 90% din muzică sau peste se face/produce cu  scopul mai apropiat sau mai îndepărtat de a fi vândută. Nu e nimic rău în asta, doar că dorinţa și necesitatea de a răspunde la cerințele pieții au dus la apariția unei adevărate industrii de profil, care între timp s-a pervertit în așa măsură încât la sfârșitul procesului de producție cu greu mai poti distinge din produs ce e artă și creativitate, asta în ipoteza că există așa ceva acolo. Ajungem astfel să putem compara muzica cu o piesă făcută la strung: e dintr-un material intangibil, dar rezultă prin prelucrarea previzibilă, programată a sunetelor și servește în aceeași măsură unor interese materiale.

O altă tendință contemporană este de a aduna sunete, a le alătura aleator sau după niște reguli oarecare, de obicei repetitive până la obsesie, ca apoi zgomotul rezultat să fie numit muzică. Așa devine muzica o oglindă a diversității împinse până la haos a societății însăși, aflate în derivă.

Mai sunt 10% din creații compuse din plăcere sau ca mod prin care autorii se exprimă. Iar de aici se naște încă o întrebare: este dizarmonia muzicală expresia frământărilor noastre interioare, ca parte a haosului general? Privită prin acest filtru muzica timpurilor noastre capătă cel puțin o justificare. Și totuși, care mai este legătura dintre arta muzicală, dintre artă în general și frumos? Să fie un semn de anacronism această așteptare, această tremurătoare căutare a frumosului în artă?

Tăcere

"Lăsați-mă să umblu mut printre voi,
Să vă ies în cale cu ochii închiși."

Realități paralele

De când locuiesc într-un oraș mare, cum este Bucureștiul, m-am lăsat de multe ori în voia pierderii identității în mijlocul mulțimii. Rară, ocazia de a întâlni un cunoscut aproape că nu merită efortul de a ridica privirea, de a concentra privirea pe vreun chip. E mai comod așa pentru toată lumea: privitor și posibil subiect al privirii. E un avantaj al marelui oraș. Eventual.

Acum m-am întors. Ca într-o buclă a timpului, orașul natal se fălește cu aceleași străzi, aceleași clădiri, totul într-un firesc efect de micșorare în raport cu amintirile. Aproape că l-aș putea ierta pentru orice schimbare, dar faptul că acum sunt îngrămădite case pe câmpul selenar de lângă pădure, unde fânul se răsfăța sub bătaia vântului, sub ceață sau sub lumina nefirească a lunii, ei bine, asta e mai greu de asimilat ca realitate.

Am mers mult pe jos prin cartier. Probabil că nici atunci nu cunoșteam mai mult de 10 % din oamenii pe care îi întâlneam pe stradă, că mă uitam sau nu la chipurile lor. Da, mă uitam. M-au fascinat întotdeauna detalii despre oameni și lucruri, amănunte, care de multe ori mi-au reținut atenția până la limita de a pierde esența întâmplării sau a spectacolului.  Mă uitam la oameni și totul părea familiar.

Mă uit și acum la străinii cu care mă intersectez. Sunt într-o căutare disperată a unor amănunte care îmi scapă, iarăși și iarăși, dar care trebuie să fie acolo. Caut fețe cunoscute. Foștii colegi, vecini, prieteni, cunoscuți trebuie să fie undeva. Lăsați în urmă, s-au pierdut în trecerea timpului ca un tăvălug peste noi toți, oriunde n-am fi aflat. Vag, vag, recunosc trăsături pe care nu știu, nu reușesc să le leg de nume, de întâmplări sau locuri. Să fie ei? Să fie cine? Cine oare mai viețuiește aici, cu cine aș avea șanse mai mari să mă intersectez la București, Paris sau Londra? Încerc să mi-i imaginez mai grași, mai slabi, mai încercănați, cu părul vopsit, albit sau rărit, cu ochelari, aduși de spate, sau pur și simplu altfel.

Aș fi crezut că măcar ochii pe care i-am cercetat atât i-aș recunoaște acum. Dar fețele nu se împerechează cu amintirile, ca și când aș încerca să recreez imaginea unui puzzle cu piese dintr-o altă cutie. Le înghesui în forme nepotrivite. Din alt timp, din altă dimensiune.