PechaKucha Night Bucureşti #2

Vă invităm la a doua ediție a PechaKucha Night Bucuresti, un proiect care aduce aproape de public artiști și alți creatori, din diverse medii care își prezintă activitatea în formatul 20X20 (20de imagini comentate câte 20 de secunde). Idei ieșite din comun, proiecte valoroase, unele cunoscute, altele mai puțin, sunt împărtășite acum publicului.

Muzeul Țăranului Roman găzduiește cu generozitate acest eveniment cultural neconvențional, informal, în care publicul și prezentatorii sunt aproape și comunică neîngrădit asupra ideilor prezentate. 


Marți, 19 Octombrie 2010, orele 19, vă așteptăm în studioul Horia Bernea. Intrarea liberă.

Îndrăznește, vei fi surprins!

Călătorie pe Transfăgărășan

Vară. Căldură mare, soare torid. Deși fără nori, cerul este brazdat de fulgerul unei idei: să mergem pe Transfăgărășan. Promisesem un peisaj unic, superb, înălțător prin el însuși. Și a fost.

Zi de sâmbătă. Drumul de la Pitești la Curtea de Argeș pare uitat de lume, doar hârtoape, nemarcat, iar casele parcă îmbătrânite și dărăpănate nu se mai suprapun deloc, oricât încerc să le înghesui, pe imaginea colorată, cu forme rotunjite și curate, din copilărie.

Curtea de Argeș ne surprinde plăcut: un oraș mic, dar viu. Deși multe din obiectivele industriale de altădată au fost doborâte de vremurile noi, altele au luat totuși naștere în locul lor, spre deosebire de alte zone unde nu există decât imaginea dezolantă a distrucțiilor. Dar cel mai important și liniștior totodată este sentimentul de viu pe care orașul ți-l transmite.

Dincolo de Curtea de Argeș, gropile din asfalt și mai dese, și mai adânci, marcajele rutiere și mai departe în negura amintirilor. Hurducăiala mașinii ne încearcă greu coloana și creierii. Peisajul se ascute, se înverzește, devine mai aspru. Prin telefon încercăm zadarnic să dăm de urma vreunei pensiuni, eventual la Arefu, cu locuri libere. Ori nu au locuri, ori cel mai frecvent sunt de negăsit. Așa că ne concentrăm pe peisaj și lăsăm ambițiile de înnoptare la munte pentru cei mai organizați decât noi.

Peisajul, ah, un pumnal înfipt în stomac. Ce s-a întamplat cu peisajul? De ce sunt atâtea gunoaie pe marginea drumului, în fiecare poieniță, printre copaci? Nu, nu poate fi adevărat. Lacul Vidradu este și el în bună parte acoperit de PET-uri, acest flagel al timpurilor noi. Pe baraj coșurile au răzbuzat de mult și din ele se revarsă generos gunoiul, ca niște șerpi. Ce s-a întâmplat cu peisajul?

Românul, cu mic cu mare a ieșit din orașe să caute umbra binefăcătoare a pădurii de munte. A se înțelege că fiecare petec de pamânt acoperit cu iarbă, fiecare petec este populat cu mașini și oamenii ce le-au ticsit, iar acum fac focuri, fumegă grătare și beau, ascultând muzică într-o gamă largă de genuri, din care cel dintâi este totuși cel al manelelor.

Fiecare petec verde. Fiecare. Niște norocoși tocmai au mai gasit un loc liber și s-au așternut să facă puțină curățenie la locul de distracție. De fapt poate că au venit de mai mult timp, judecând după mărimea mormanului de cutii de conseve, pet-uri, pahare de plastic, hârtii, cutii de bere, etc etc etc pe care le-au strâns deja și le-au depozitat mai într-o parte.

Urcăm. Lacul Vidraru strălucește tăcut printre copaci. Urcăm. Pășunea alpină se colorează de nuanțele fuioarelor de nori roșietici pictați de apus. În față se deschide tunelul, desigur un depozit ideal pentru gunoiul menajer și noi PET-uri.

Ajungem în cele din urmă la Bâlea Lac, punctul culminant al acestei câmpenești (sau muntenești?) sărbători a weekend-ului: aici este un fel de bâlci cu vânzare de produse pe bază de brânză, cârneți și alcool, la care se adaugă porumb copt, turtă dulce și legume-fructe de la depozitul en gros. Parcăm cu fața spre Podișul Transilvaniei care se vede, uriaș, până în zarea difuză, la fel de incredibil ca odinioară. Suntem muți de uimire. În jos fâșia Transfăgărășanului șerpuiește printre noi și noi insule de gunoaie.


Prin aglomerația de lume pestriță aș vrea mai degrabă să mă evapor și să mă fac picătură în unul din norii care brusc acoperă căldarea cu o pătură moale și gri pe care mai-mai că putem întinde mâna, să ne-o tragem pe umeri.

Nu reușesc să mă fac picătură, mai trebuie mult exercițiu pentru asta, așa că ne mulțumim să facem câțiva pași.

Culmea mizeriei în vârf de multe sunt doi știuleți rezultați de la ingurgitarea de porumb copt, care au fost așezați aliniați frumos lângă alee, cu șervețelul prins în siguranță sub ei. Cine i-a pus acolo a avut mare grijă. Oricât ar fi de greu de crezut, este adevărat.

Am sentimentul copleșitor că întinăm muntele cu existența noastră mizeră și producătoare de gunoi, într-un mod cu totul inadmisibil. E prea puțin spus. Din spatele tarabelor se insinuează un revoltător miros național de urină. Nu poate fi adevărat. Anii când colindam cu rucsacul în spate Făgărașul mi se par desprinși dintr-un roman SF. Când am luat-o razna atât de tare? Mai avem oare vreo șansă?

Decidem să ne întoarcem. În drumul nostru un izvor își oferă generos apa limpede. Între timp noaptea a căzut peste munte și oameni, focurile își ard vâlvătăile către cer, umbre dasează în jurul lor înălțând din mâini. Nu nu a rugăciune, ci a... dans. Oamenii aceștia chiar se distrează.

O întoarcere la natură se dovedește a fi mai degrabă un drum printr-un infern al invadării sacrului de către vulgar. Cred că suntem pierduți. Pe marginea drumului de întoarcere aproape în fiecare sat este o nuntă. Tăcem. Viața merge înainte așa. Și așa.

Despre Iaşi - priviri sentimentale

Iaşi, un colţ de ţară către care inima mea pendulează iremediabil, cucerită de cerul acestui loc. Iaşi, un oraş cu apusuri violet, cu nori fascinanţi, un oraş cu oameni blânzi şi inimoşi. Acolo miroase a tei şi salcâmi infloriţi indiferent de anotimp. La Iaşi nu pot vedea colbul, nu pot vedea tristeţea, aici văd doar chipurile frumoase şi pline de lumină ale femeilor.
Iaşi este un oraş feminin prin frumuseţe, prin calm, prin culoare. Iaşi este un loc care respiră tradiţie şi blândeţe, unde graiul melodios nu conteneşte să mă uimească, ca un cântec cunoscut şi totuşi mereu neaşteptat.

Pecha Kucha Night - morning after

Ce a fost atat de fain la PechaKucha Night? Prezentările, oamenii, locul, atmosfera, vinul. Totul, chiar și imperfecțiunile, care au dat culoare și veridicitate momentului.

A rezultat într-adevăr ceva ce n-a mai fost pe la noi: și spectacol, și conferință, și tehnic, și artă, și în joacă, și serios.

Că se pot găsi cusururi, ca în orice, e sigur, dar asta nu diminuează cu nimic reușita momentului. Cei ce nu au venit nu știu măcar ce au pierdut. Cei care au preferat să prezinte la ediția următoare, sunt deja nerăbdători.

Iar noi, organizatorii, ne bucurăm o dată în plus de faptul că ideea a început să prindă rădăcini și că am întâlnit oameni suficient de deschiși la nou pentru a deveni parte, alături de noi, a acestui maraton organizatoric de numai trei săptămâni. Mulțumiri tuturor.

PechaKucha Night Bucureşti #1

Am plăcerea de a vă invita la prima seară Pecha Kucha din București, un eveniment cultural în care fiecare își prezintă activitatea de creație într-un mod accesibil și informal. Acesta a fost inițiat la Tokyo în anul 2003, de către Astrid Klein și Mark Dytham de la Klein Dytham Architecture (KDa), ca un spațiu pentru tinerii designeri, de întâlnire și interrelaționare, precum și de prezentare în public a activității lor. Numele derivă din termenul japonez pentru sunetul conversației.

Ideea din spatele Pecha Kucha este de a păstra prezentările concise, nivelul interesului ridicat și să permită cât mai multor prezentatori să își împărtășească ideile în cursul aceleiași seri. De aceea a fost creat formatul 20x20 al Pecha Kucha: fiecarui prezentator îi este permisă o succesiune de 20 de imagini, fiecare afișată pentru 20 de secunde.

Locație: Asociația Make a Point, în cadrul fabricii Postavaria Romana, Str. Morarilor Nr.1 (Stația de metrou Costin Georgian). http://www.makeapoint.ro/point/info_contact_ro.html

Evenimentul are loc miercuri 14 Iulie 2010, începând cu orele 20.

Prezentatori: http://www.pecha-kucha.org/night/bucharest/1

Intrarea este liberă, puteți veni împreună cu prietenii!

Tărâmuri de nicăieri

Iată că prin forţa întâmplării a fost nevoie să fac drumul Galaţi-Eforie Nord la ceas de noapte. Cu noroc am prins ultimul bac, la ora 10 seara, pentru a trece Dunărea la Galaţi. Cetăţeni obişnuiţi ai locului s-au urcat în papuci pe acelaşi bac. Unii să se plimbe, alţii poate cu treabă, prizonieri fiecare ai propriului destin. Unii mai reţinuţi, alţii zgomotoşi şi plini de întrebări. Unul îşi scapă papucul în graba de a sări gardul bacului deja pus in mişcare. Lăsăm în urmă ţărmul, pradă manelelor, gunoaielor şi unei învălmăşeli promiscue de întuneric, oameni, maşini, mizerie, umezeală.

De ce oare nu există un pod peste Dunăre nici la Galaţi şi nici la Brăila? Întrebare retorică. Ne complacem în siguranţa uşor legănată a bacului. Cine să finanţeze un pod peste Dunăre? Consiliile locale ale unor locuitori cu rădăcinile adânc înfipte pe fundul fluviului mâlos? Guvernul cel gospodar?

Dunărea e discretă, misterioasă, plină de forţă şi miroase a mâl. În fine, după o scurtă plutire abia simţită ajung. Ne îmbulzim: cetăţeni în papuci, pe bicicletă şi alţii în autoturisme. Un biciclist coboară de pe bac şi îl privesc mut cum o ia printr-o baltă, de fapt o burtă lăsată a Dunării. Înţeleg că asta este şoseaua, porneşte direct din apă. Doamne-ajută! Gata, am prins pământul sub roţi. Mi-aş dori cu ardoare să văd peisajul în jur, dar bezna e groasă. Din fericire am hartă, iar indicatoarele rutiere, deşi rare, par a fi un semn cert, chiar dacă singurul, de trecere a omului prin această parte de lume.

Localităţile apar ca nişte aglomerări rare şi întunecate. Le simt mai mult decât le văd şi se disting prin animalele domestice gen pisici care întretaie strada, în locul sălbăticiunilor cum ar fi arici, vulpi, bufniţe. Strada? Strada este de fapt un hău plin de cratere, negru, pe care doar din întâmplare mai regăseşti, poate, vreo urmă de marcaj. Senzaţia de afundare în întuneric, în neant este deplină. Telefonul nu mai are semnal, practic dacă aş avea o pană aş verifica, cu teamă, dacă sunt în stare să schimb fără ajutor o roată sau măcar să o scot din portbagaj. Partenerii de trafic sunt atât de rari, încât pot fi cu uşurinţă neglijaţi.

Mă gândesc tot timpul la Geo Bogza şi la a sa Dobrogea, Dobrogea. Unde este ea? Unde sunt drumurile albe, strălucitoare sub razele lunii? La un moment dat, e drept, drumul hârbuit devine brusc lin, ca dovadă că aceea e limita influenţei politice favorabile asfaltării unui drum. Dar, vai, drumul e si mai negru, întunericul este şi mai profund şi nu-mi rămâne decât să ghicesc limita dintre şosea şi şanţ după sclipirile ochilor diverselor animale.

O experienţă interesantă este "oraşul Măcin", cum inspirat ni-l prezintă un indicator la intrare. În lipsa lui cu siguranţă nu aş fi bănuit niciodată că mă aflu într-un oraş: drumul este cufundat în întuneric, niste umbre negre bântuie ursuz, felinarele de pe stâlpi, în cazul în care există, sunt de mult dezafectate. Mă bazez aşadar în continuare pe intuiţie pentru a distinge o cale în întunericul gros din jur.

Har Domnului, reuşesc să ies la drumul mare, negru ca păcura şi el şi nemarcat, dar cel puţin apare semnalul telefonului, fără de care deja viaţa nu ni se mai pare firească.

Şi totuşi întinderile acelea sunt locuite şi ele şi muncite. Şi totuşi, şi acolo trăiesc oameni...

PechaKucha Night la Bucureşti

Ştiţi ce este Pecha Kucha Night?

Un cadru informal, non-profit, perfect pentru ca fiecare să îşi poată prezenta ideile, creaţia, planurile, istoria personală sau emoţiile pe un subiect care îl interesează. Formatul acestui tip de prezentare este 20x20, adică 20 de diapozitive/slide-uri/imagini succesive care durează fiecare câte 20 de secunde, timp în care pot fi comentate și explicate.

Avem bucuria de a fi organizatorii acestui eveniment la Bucureşti, prima PechaKucha Night din orașul de pe malul Dâmboviței urmând să aibă loc la începutul lui Septembrie.

Dacă vă interesează subiectul (fie ca potenţiali prezentatori, fie ca simpli spectatori), puteţi subscrie pentru primirea de informaţii la http://pecha-kucha.org/register. De asemenea puteţi trimite comentarii de orice fel sau vă puteţi înscrie ca posibil prezentator în secţiunea enquiry a site-ului dedicat http://pecha-kucha.org/night/bucharest/.

Împreună putem face din acest eveniment un moment de referință în viața culturală și socială bucureșteană.

Primăvara prin cartier

În cartierul cu brazi
Pisicile umblă-ncălţate
În şosete albe
Şi cu coada bârzoi.

În cartierul cu brazi
Miroase-a liliac,
Iar glicina atârnă ireal
Lâng-o tâmplă de acoperiş banal.

Pe străzi se preling
Fâşii de arome de flori,
Iar primăvara crapă
Fiecare boboc ca pe-o ceapă.

În cartierul cu brazi
Răsună-ndepărtat vuietul
Oraşului surd, oraşului orb
Şi pisicile strigă-nfierbântate prin colb.

Gând despre dezamăgire

S-ar putea crede că dezamăgirea este un atribut al adolescenţei, al lipsei de maturitate altfel spus. Ori dezamăgirea este universală, ori nu ne maturizăm nicicând, rămânând veşnic un subiect al oscilaţiilor şi a aşteptărilor neîmplinite de ceilalţi.
Dar ce se întâmplă când chiar noi dezamăgim, fără să vrem, fără să putem să facem altfel, conştienţi sau nu, dar devastând alte suflete crude, necoapte, adolescentine într-un mod vecin cu puritatea?
Ce se întâmplă când nu mai reuşeşti să exprimi nimic, nici părere de rău, nici fire, nici neştire.
Celor pe care i-am dezamăgit le-aş spune atât: "iartă-mă, de poţi!"

Japonezii se întâlnesc să se uite la cireşi

Dacă japonezii se intâlnesc să se uite la cireşi, noi de ce nu ne-am întâlni să ne uităm la nori? Întrebarea este: ne mai întâlnim noi pentru orice motiv sau macar pentru vreun pretext?
Ne mai întâlnim din pura întâmplare, pentru că drumurile se încrucişează, ca o şansă pierdută. Ne întâlnim în fugă şi nu stăruim în a vorbi, privi sau măcar în a fi împreună.
Întâlnirile "programate" au toate şansele să dezamăgească.
Şi atunci? Am putea pur şi simplu să ne întâlnim sau doar să privim cerul sau cireşii, ca şi când altcineva, la o margine de lume îi priveşte cu acceaşi mirare în faţa frumuseţii ireale.

Un clip cu mult cer

Ninsoare

Totul aevea
Doar de-ai putea
Să farămi ziua
Şi-n noapte o stea

La un loc să le pui,
Pe un munte să sui
Prin viforul sur
De peste azur

Să le-amesteci încet,
Iar pasta de-omăt
Să o cerni iar pe noi
În steluţe moi.

Ninsoare din cerul Bucureştiului

E oare un miracol? Cum poate ninge cu alb din noaptea neagră a Bucureştiului?
Încă o ninsoare, încă o şansă. Mai frumoasă ca oricând, mai frumoasă ca sine, aşa cum fiecare ninsoare este mai frumoasă decât toate imaginile pe care le-au lăsalt alte ninsori în noi. Pentru că aceasta este vie, este aici, este acum, este proaspătă şi mai ales este o şansă la a fi mai curaţi, mai limpezi, mai noi înşine.
Urme de paşi ne leagă de alţi oameni, într-un mod familiar, prietenos, paşnic. Viaţa pare atât de naturală! Părem a trăi istorii similare, a avea nevoi asemănătoare şi de aceea ne-am accepta poate mai uşor şi ceea ce ne face diferiţi. Contează mai puţin că la magazinul din colţ se vând cu program non stop droguri, contează mai puţin că ne punem lacăt la poartă, iar din lumile paralele pe care le reprezintă universul fiecăruia ai impresia că totuşi există ceva unic şi în acelaşi timp comun: părticica de Cer care acum se scurge spre noi, în noi. Şi o vedem.

Amintiri din cerul Americii - Marele Canion

Cine poate cuprinde într-o fotografie întreaga bucurie, tensiune interioară sau miracolul momentului?

Nişte asiatici exclamau expansivi pe marginea canionului.

Cumva aceasta este starea pe care ti-o creează monumentala privelişte: îţi vine să sari în sus, să exclami, să nu te mai opreşti din a găsi noi şi noi unghiuri din care să priveşti, ca în final să stai cuminte, contemplând frumuseţea absolută, spiritul materializat.

Nu s-ar putea descrie copleşitorul peisaj de la 2000 de metri, iar orice poze, orice imagini anterioare pe care le-ai fi putut avea sunt doar palide sugestii nereuşite.

De iarnă

Se rotesc în stoluri mărunte, strălucitoare,

Se lovesc unii de alţii şi de lumină,

Se aleargă fără zăbavă şi fără hotar

Din înalt către drumul pustiu.

Casele reci îi aşteaptă golite

Năluci trec la ferestre-arămii

Suflul de ger fără milă-i răstoarnă

Şi curg, iarăşi curg peste noapte şi zi.

Iluzie de ne-ntinare şi vis

Amăgire de speranţă deşartă

S-or topi la o pală uşoară

Şi s-or scurge în râuri prin vii.

Duşi de val şi de apriga pală

Nu i-om şti că au fost şi-au şoptit

Într-un rol efemer, fără fală,

Pentr-un public şi orb, şi grăbit.