Călătorie pe Transfăgărășan

Vară. Căldură mare, soare torid. Deși fără nori, cerul este brazdat de fulgerul unei idei: să mergem pe Transfăgărășan. Promisesem un peisaj unic, superb, înălțător prin el însuși. Și a fost.

Zi de sâmbătă. Drumul de la Pitești la Curtea de Argeș pare uitat de lume, doar hârtoape, nemarcat, iar casele parcă îmbătrânite și dărăpănate nu se mai suprapun deloc, oricât încerc să le înghesui, pe imaginea colorată, cu forme rotunjite și curate, din copilărie.

Curtea de Argeș ne surprinde plăcut: un oraș mic, dar viu. Deși multe din obiectivele industriale de altădată au fost doborâte de vremurile noi, altele au luat totuși naștere în locul lor, spre deosebire de alte zone unde nu există decât imaginea dezolantă a distrucțiilor. Dar cel mai important și liniștior totodată este sentimentul de viu pe care orașul ți-l transmite.

Dincolo de Curtea de Argeș, gropile din asfalt și mai dese, și mai adânci, marcajele rutiere și mai departe în negura amintirilor. Hurducăiala mașinii ne încearcă greu coloana și creierii. Peisajul se ascute, se înverzește, devine mai aspru. Prin telefon încercăm zadarnic să dăm de urma vreunei pensiuni, eventual la Arefu, cu locuri libere. Ori nu au locuri, ori cel mai frecvent sunt de negăsit. Așa că ne concentrăm pe peisaj și lăsăm ambițiile de înnoptare la munte pentru cei mai organizați decât noi.

Peisajul, ah, un pumnal înfipt în stomac. Ce s-a întamplat cu peisajul? De ce sunt atâtea gunoaie pe marginea drumului, în fiecare poieniță, printre copaci? Nu, nu poate fi adevărat. Lacul Vidradu este și el în bună parte acoperit de PET-uri, acest flagel al timpurilor noi. Pe baraj coșurile au răzbuzat de mult și din ele se revarsă generos gunoiul, ca niște șerpi. Ce s-a întâmplat cu peisajul?

Românul, cu mic cu mare a ieșit din orașe să caute umbra binefăcătoare a pădurii de munte. A se înțelege că fiecare petec de pamânt acoperit cu iarbă, fiecare petec este populat cu mașini și oamenii ce le-au ticsit, iar acum fac focuri, fumegă grătare și beau, ascultând muzică într-o gamă largă de genuri, din care cel dintâi este totuși cel al manelelor.

Fiecare petec verde. Fiecare. Niște norocoși tocmai au mai gasit un loc liber și s-au așternut să facă puțină curățenie la locul de distracție. De fapt poate că au venit de mai mult timp, judecând după mărimea mormanului de cutii de conseve, pet-uri, pahare de plastic, hârtii, cutii de bere, etc etc etc pe care le-au strâns deja și le-au depozitat mai într-o parte.

Urcăm. Lacul Vidraru strălucește tăcut printre copaci. Urcăm. Pășunea alpină se colorează de nuanțele fuioarelor de nori roșietici pictați de apus. În față se deschide tunelul, desigur un depozit ideal pentru gunoiul menajer și noi PET-uri.

Ajungem în cele din urmă la Bâlea Lac, punctul culminant al acestei câmpenești (sau muntenești?) sărbători a weekend-ului: aici este un fel de bâlci cu vânzare de produse pe bază de brânză, cârneți și alcool, la care se adaugă porumb copt, turtă dulce și legume-fructe de la depozitul en gros. Parcăm cu fața spre Podișul Transilvaniei care se vede, uriaș, până în zarea difuză, la fel de incredibil ca odinioară. Suntem muți de uimire. În jos fâșia Transfăgărășanului șerpuiește printre noi și noi insule de gunoaie.


Prin aglomerația de lume pestriță aș vrea mai degrabă să mă evapor și să mă fac picătură în unul din norii care brusc acoperă căldarea cu o pătură moale și gri pe care mai-mai că putem întinde mâna, să ne-o tragem pe umeri.

Nu reușesc să mă fac picătură, mai trebuie mult exercițiu pentru asta, așa că ne mulțumim să facem câțiva pași.

Culmea mizeriei în vârf de multe sunt doi știuleți rezultați de la ingurgitarea de porumb copt, care au fost așezați aliniați frumos lângă alee, cu șervețelul prins în siguranță sub ei. Cine i-a pus acolo a avut mare grijă. Oricât ar fi de greu de crezut, este adevărat.

Am sentimentul copleșitor că întinăm muntele cu existența noastră mizeră și producătoare de gunoi, într-un mod cu totul inadmisibil. E prea puțin spus. Din spatele tarabelor se insinuează un revoltător miros național de urină. Nu poate fi adevărat. Anii când colindam cu rucsacul în spate Făgărașul mi se par desprinși dintr-un roman SF. Când am luat-o razna atât de tare? Mai avem oare vreo șansă?

Decidem să ne întoarcem. În drumul nostru un izvor își oferă generos apa limpede. Între timp noaptea a căzut peste munte și oameni, focurile își ard vâlvătăile către cer, umbre dasează în jurul lor înălțând din mâini. Nu nu a rugăciune, ci a... dans. Oamenii aceștia chiar se distrează.

O întoarcere la natură se dovedește a fi mai degrabă un drum printr-un infern al invadării sacrului de către vulgar. Cred că suntem pierduți. Pe marginea drumului de întoarcere aproape în fiecare sat este o nuntă. Tăcem. Viața merge înainte așa. Și așa.