Realități paralele

De când locuiesc într-un oraș mare, cum este Bucureștiul, m-am lăsat de multe ori în voia pierderii identității în mijlocul mulțimii. Rară, ocazia de a întâlni un cunoscut aproape că nu merită efortul de a ridica privirea, de a concentra privirea pe vreun chip. E mai comod așa pentru toată lumea: privitor și posibil subiect al privirii. E un avantaj al marelui oraș. Eventual.

Acum m-am întors. Ca într-o buclă a timpului, orașul natal se fălește cu aceleași străzi, aceleași clădiri, totul într-un firesc efect de micșorare în raport cu amintirile. Aproape că l-aș putea ierta pentru orice schimbare, dar faptul că acum sunt îngrămădite case pe câmpul selenar de lângă pădure, unde fânul se răsfăța sub bătaia vântului, sub ceață sau sub lumina nefirească a lunii, ei bine, asta e mai greu de asimilat ca realitate.

Am mers mult pe jos prin cartier. Probabil că nici atunci nu cunoșteam mai mult de 10 % din oamenii pe care îi întâlneam pe stradă, că mă uitam sau nu la chipurile lor. Da, mă uitam. M-au fascinat întotdeauna detalii despre oameni și lucruri, amănunte, care de multe ori mi-au reținut atenția până la limita de a pierde esența întâmplării sau a spectacolului.  Mă uitam la oameni și totul părea familiar.

Mă uit și acum la străinii cu care mă intersectez. Sunt într-o căutare disperată a unor amănunte care îmi scapă, iarăși și iarăși, dar care trebuie să fie acolo. Caut fețe cunoscute. Foștii colegi, vecini, prieteni, cunoscuți trebuie să fie undeva. Lăsați în urmă, s-au pierdut în trecerea timpului ca un tăvălug peste noi toți, oriunde n-am fi aflat. Vag, vag, recunosc trăsături pe care nu știu, nu reușesc să le leg de nume, de întâmplări sau locuri. Să fie ei? Să fie cine? Cine oare mai viețuiește aici, cu cine aș avea șanse mai mari să mă intersectez la București, Paris sau Londra? Încerc să mi-i imaginez mai grași, mai slabi, mai încercănați, cu părul vopsit, albit sau rărit, cu ochelari, aduși de spate, sau pur și simplu altfel.

Aș fi crezut că măcar ochii pe care i-am cercetat atât i-aș recunoaște acum. Dar fețele nu se împerechează cu amintirile, ca și când aș încerca să recreez imaginea unui puzzle cu piese dintr-o altă cutie. Le înghesui în forme nepotrivite. Din alt timp, din altă dimensiune.