Frumosul în muzică

Să fie un semn de lipsă de flexibilitate, să fie pur şi simplu o percepţie proprie nepotrivită cu timpurile, dar muzica prezentului o înțeleg tot mai greu sau deloc.

Copil fiind credeam că muzica este expresia sublimă a trăirilor interioare. Chiar și interpretul sau autorul contemporani mi se păreau datori aceluiași principiu. Între timp am înțeles că un procent de 90% din muzică sau peste se face/produce cu  scopul mai apropiat sau mai îndepărtat de a fi vândută. Nu e nimic rău în asta, doar că dorinţa și necesitatea de a răspunde la cerințele pieții au dus la apariția unei adevărate industrii de profil, care între timp s-a pervertit în așa măsură încât la sfârșitul procesului de producție cu greu mai poti distinge din produs ce e artă și creativitate, asta în ipoteza că există așa ceva acolo. Ajungem astfel să putem compara muzica cu o piesă făcută la strung: e dintr-un material intangibil, dar rezultă prin prelucrarea previzibilă, programată a sunetelor și servește în aceeași măsură unor interese materiale.

O altă tendință contemporană este de a aduna sunete, a le alătura aleator sau după niște reguli oarecare, de obicei repetitive până la obsesie, ca apoi zgomotul rezultat să fie numit muzică. Așa devine muzica o oglindă a diversității împinse până la haos a societății însăși, aflate în derivă.

Mai sunt 10% din creații compuse din plăcere sau ca mod prin care autorii se exprimă. Iar de aici se naște încă o întrebare: este dizarmonia muzicală expresia frământărilor noastre interioare, ca parte a haosului general? Privită prin acest filtru muzica timpurilor noastre capătă cel puțin o justificare. Și totuși, care mai este legătura dintre arta muzicală, dintre artă în general și frumos? Să fie un semn de anacronism această așteptare, această tremurătoare căutare a frumosului în artă?