Poveşti de iarnă

În vacanţa de iarnă a copiilor am fost la Azuga, o soluţie locală pentru nişte nevoi globale, cum este cea de a schia. Sigur, schiul nu este o necesitate primară a vieţii, dar pentru mine este o sursă de energie fără seamăn, deci în ultimă instanţă o necesitate.

În Azuga sunt două pârtii mari şi late, la propriu şi la figurat: Sorica şi Cazacu. Pe Sorica am schiat prima oară acum câţiva ani, probabil vreo 6, și m-am îndrăgostit pe loc de ea. Era mai bună ca oricare pârtie pe care schiasem până la ora aceea: lungă şi lată, echilibrată ca pantă, dar destul de dificilă ca să iţi ţii muşchii bine încordaţi. O panoramă minunată sus. Ceva Dumnezeiesc.

De atunci am mai schiat şi pe alte pârtii prin alte ţări. Nu poţi compara o pârtie foarte bună cu adevărate domenii schiabile, unde treci de pe un versant pe altul al mai multor munți şi ai la dispoziţie zeci de instalații care să te urce în vârf. Dar Sorica mi s-a cuibărit în inimă a o pârtie deosebit de prietenoasă şi de plăcută.

Iată-ne pe noi, familie, să schiem la Azuga. Închiriem schiuri pentru copilul care nu avea, dar Sorica ia-o de unde nu-i. Partia era la locul ei, fireşte, dar se schia numai pe partea ei inferioară, prevăzută cu teleschi. Sus nu era voie să urci cu schiurile, deşi zărisem din maşină porţiuni de pârtie ce păreau bine acoperite cu zăpadă. E drept că se vedea şi o porţiune de 20-30 de metri, imediat mai sus de teleschi, jumătate pârtie, jumătate arătură.

După ce ne facem puţin damblaua schiatului pe la poalele pârtiei Cazacu, decidem ca a doua zi să urcăm cu telegondola (o achiziţie nouă şi binevenită, prin comparaţie cu situaţia pe care o cunoşteam de acum 6 ani), pentru a coborî pe la marginea pârtiei Sorica şi a verifica dacă este într-adevăr neschiabilă.

Sus era soare, frumos, şi ceva zăpadă. Ne preumblăm puţin pe potecile de vârf de munte, trecem de pe o culme pe alta, ne încântăm de privelişte.

La întoarcere pârtia Sorica se dovedeşte nu doar schiabilă, ba chiar exemplar pregătită, cu excepția porțiunii vizibile și de jos, lăsată parcă anume neacoperită cu zăpadă.


Pentru că suntem niste oameni neliniştiţi când sesizăm situaţii aberante, ne-am dus la telegondolă să aflăm de ce totuşi nu se permite accesul pe pârtie, dacă ea este atât de bună. Ceea ce văzusem cu ochii nostri este contrazis de directorul instituţiei (Romenergo) şi aflăm incredibila explicaţie, potrivit căreia tunurile de zăpadă nu pot funcţiona pe porţiunea vizibil deteriorată şi neschiabilă, deoarece temperaturile nu au fost suficient de scăzute. Am crede poate asta, dacă nu ar rămâne fără răspuns întrebarea: cum tunurile de zăpadă au putut funcţiona şi mai sus, şi mai jos de porţiunea aceea şi tocmai acolo nu?

Explicaţiile sunt în altă parte de fapt. Aflăm de la azugeni că pârtia concurentă cum ar veni, Cazacu, se află în concesiunea fostului primar, iar de administrarea Soricăi se ocupă primăria după unii, fiul fostului primar, după alţii. Meschinăria face ca, pentru ca lumea să fie împinsă pe Cazacu (alte tichete de teleschi, alţi beneficiari ai banilor), Sorica să fie ţinută închisă, sub pretextul unei porţiuni implacticabile, de nu mai mult de 30 de metri din cei peste 2 kilometri de pârtie.

Ne-am întrebat retoric cum de oamenii aceştia nu înţeleg că este în intereseul lor să se schieze pe ambele pârtii, să meargă bine întregii staţiuni, să atragă turiştii în general. Că dacă ei vor veni pentru Sorica, vor ajuge şi pe Cazacu, măcar din plictiseală,  și că o soluție viabilă este doar consolidarea pe termen lung a turismului local. De ce se faultează unii pe alții? Cine interesele cui le face? Directorul de la Romenergo pe ale fostului primar?

A doua zi, pe propria răspundere, ne-am luat schiurile în telegondolă şi am coborât pe Sorica,  doar noi pe pârtie, probabil în cele mai frumoase coborâri pe care le-am realizat vreodată pe vreo pârtie din România. Zăpada era perfectă, imaculată, ceda uşor sub schiuri. Am deschis pârtia, iar de porţiunea "impracticabilă" se putea trece, cu băgare de seamă prin margini.

Ziua aceea şi cele următoare a nins destul de mult cât să dezamorseze orice pretext de a mai ține pârtia închisă. Ironia face că starea ei a fost mult mai rea după ce a nins decât înainte, prin dezinteresul administratorilor de a trece cu utilaje speciale în timp util, ca să bată zăpada proaspăt căzută.

Şi apoi, într-un moment de claritate, am înțeles că noi situația aceasta o trăim la nivelul întregii țări. Interesele meschine ale "organelor de conducere" îi împiedică pe aceștia să vadă că ar fi de fapt chiar în interesul lor să meargă bine întregii țări, nu doar lor personal.

Iar noi, ca și azugenii, ne-am resemnat, conștienți că nu avem mijloacele de a schimba în vreun fel balaurul care  decide să ne chinuim în loc de-a ne fi bine.