Focul viu

Flăcări de 30-40 cm, dar și ițiri mici și albastre care abia se întrevăd prin crăpăturile pământului. Este nefiresc și neînchipuit de frumos. Dacă sunt cumva stinse de ploaie, focurile se reaprind, natural. Un fenomen rar, datorat gazelor acumulate sub pământ și care au găsit o cale către lumină. 

Unde? La Terca, Lopătari, în Munții Penteleu, județul Buzău, pe Valea Slănicului. Recomandat din suflet celor care tresar cu bucurie și se închină la vederea troițelor, pentru că pe Valea Slănicului se află și troițele studiate și prezentate minunat la PachaKucha Night #5, de către d-na Lila Passima, de la MTR (http://www.pechakucha-bucuresti.ro/pkn/2011/06/troite-valea-slanicului-crochiu-etnografic-lila-passima/). 

Este aievea. Privim flăcările în minte cu o întrebare de copil: de ce se aprinde singur focul?

Frumosul în muzică

Să fie un semn de lipsă de flexibilitate, să fie pur şi simplu o percepţie proprie nepotrivită cu timpurile, dar muzica prezentului o înțeleg tot mai greu sau deloc.

Copil fiind credeam că muzica este expresia sublimă a trăirilor interioare. Chiar și interpretul sau autorul contemporani mi se păreau datori aceluiași principiu. Între timp am înțeles că un procent de 90% din muzică sau peste se face/produce cu  scopul mai apropiat sau mai îndepărtat de a fi vândută. Nu e nimic rău în asta, doar că dorinţa și necesitatea de a răspunde la cerințele pieții au dus la apariția unei adevărate industrii de profil, care între timp s-a pervertit în așa măsură încât la sfârșitul procesului de producție cu greu mai poti distinge din produs ce e artă și creativitate, asta în ipoteza că există așa ceva acolo. Ajungem astfel să putem compara muzica cu o piesă făcută la strung: e dintr-un material intangibil, dar rezultă prin prelucrarea previzibilă, programată a sunetelor și servește în aceeași măsură unor interese materiale.

O altă tendință contemporană este de a aduna sunete, a le alătura aleator sau după niște reguli oarecare, de obicei repetitive până la obsesie, ca apoi zgomotul rezultat să fie numit muzică. Așa devine muzica o oglindă a diversității împinse până la haos a societății însăși, aflate în derivă.

Mai sunt 10% din creații compuse din plăcere sau ca mod prin care autorii se exprimă. Iar de aici se naște încă o întrebare: este dizarmonia muzicală expresia frământărilor noastre interioare, ca parte a haosului general? Privită prin acest filtru muzica timpurilor noastre capătă cel puțin o justificare. Și totuși, care mai este legătura dintre arta muzicală, dintre artă în general și frumos? Să fie un semn de anacronism această așteptare, această tremurătoare căutare a frumosului în artă?

Tăcere

"Lăsați-mă să umblu mut printre voi,
Să vă ies în cale cu ochii închiși."

Realități paralele

De când locuiesc într-un oraș mare, cum este Bucureștiul, m-am lăsat de multe ori în voia pierderii identității în mijlocul mulțimii. Rară, ocazia de a întâlni un cunoscut aproape că nu merită efortul de a ridica privirea, de a concentra privirea pe vreun chip. E mai comod așa pentru toată lumea: privitor și posibil subiect al privirii. E un avantaj al marelui oraș. Eventual.

Acum m-am întors. Ca într-o buclă a timpului, orașul natal se fălește cu aceleași străzi, aceleași clădiri, totul într-un firesc efect de micșorare în raport cu amintirile. Aproape că l-aș putea ierta pentru orice schimbare, dar faptul că acum sunt îngrămădite case pe câmpul selenar de lângă pădure, unde fânul se răsfăța sub bătaia vântului, sub ceață sau sub lumina nefirească a lunii, ei bine, asta e mai greu de asimilat ca realitate.

Am mers mult pe jos prin cartier. Probabil că nici atunci nu cunoșteam mai mult de 10 % din oamenii pe care îi întâlneam pe stradă, că mă uitam sau nu la chipurile lor. Da, mă uitam. M-au fascinat întotdeauna detalii despre oameni și lucruri, amănunte, care de multe ori mi-au reținut atenția până la limita de a pierde esența întâmplării sau a spectacolului.  Mă uitam la oameni și totul părea familiar.

Mă uit și acum la străinii cu care mă intersectez. Sunt într-o căutare disperată a unor amănunte care îmi scapă, iarăși și iarăși, dar care trebuie să fie acolo. Caut fețe cunoscute. Foștii colegi, vecini, prieteni, cunoscuți trebuie să fie undeva. Lăsați în urmă, s-au pierdut în trecerea timpului ca un tăvălug peste noi toți, oriunde n-am fi aflat. Vag, vag, recunosc trăsături pe care nu știu, nu reușesc să le leg de nume, de întâmplări sau locuri. Să fie ei? Să fie cine? Cine oare mai viețuiește aici, cu cine aș avea șanse mai mari să mă intersectez la București, Paris sau Londra? Încerc să mi-i imaginez mai grași, mai slabi, mai încercănați, cu părul vopsit, albit sau rărit, cu ochelari, aduși de spate, sau pur și simplu altfel.

Aș fi crezut că măcar ochii pe care i-am cercetat atât i-aș recunoaște acum. Dar fețele nu se împerechează cu amintirile, ca și când aș încerca să recreez imaginea unui puzzle cu piese dintr-o altă cutie. Le înghesui în forme nepotrivite. Din alt timp, din altă dimensiune.

Și o variantă doar voce și chitară

Calamity Jane - clipul

Șapte nuci sălbatici cu mierle cu tot

Într-un cartier liniștit despre care v-am mai povestit s-au strecurat prin istoria zbuciumată a demolărilor mai multe străduțe, mai multe case, câțiva copaci.

Era o casă minunată. Câteva detalii de decorațiuni mai sugerează și azi gloria în care s-a aflat cândva. Cu o suprafață la sol de probabil peste 200 de metri pătrați și aflată într-o curte uriașă pentru București, de probabil peste 1000 mp, a fost cândva grădiniță, reședința unui sculptor, apoi baie comunală, mult apreciată de cei care au folosit-o. Un fel de spa, cum i s-ar spune acum, înțelegând prin spa, spa, nu masaj erotic și nu bordel. Acum nu mai mult de 5 ani obișnuiam să ma opresc în dreptul ei, ca să mă uit la arcadele ferestrelor, la decorațiuni, la armonia pe care o degajau.

Revenind la subiect, era firesc această casă să stârnească poftele, balele chiar, ale unor avuți. Moștenitorii de drept ai celor cărora casa le-a fost furată prin naționalizare, expropriere sau te miri ce alte mijloace abuzive nu au dat consilierilor primăriei suficientă șpagă pentru a-și putea relua în proprietate casa, iar după ani luuungi de judecată dreptă ca la noi, iată că un cetățean ca mine și ca tine, dar nu chiar, îndestulând probabil pe toți cei care au trebuit îndestulați, a pus unghia pe casă și pe teren.

Între timp a lăsat-o în paragină, de s-a posomorât complet, acoperișul l-a îndepărtat cât să se destrame mai bine schelăria de lemn sub ploi și ninsori, pereții i-a cojit de tencuială, inclusiv de minunatele decorațiuni din jurul ferestrelor arcuite.

Privire din fața casei 

Dar vești bune: cetățeanul urmează în scurt timp să demoleze complet clădirea existentă, pentru a-și construi sălaș, palat, bloc, Dumnezeu știe ce. Iar procesul de curățare a curții va începe cu tăierea copacilor din spatele casei, care între timp au ajuns la niște dimensiuni impresionate. Sunt 7 nuci sălbatici uriași cu mierlele lor cu tot, aflați acum în fundul curții. Ce mai contează că mierlele cântă minunat, ireal, în fiecare zi, că au cuiburi și vor face pui în acei copaci, că umbra lor adăpostește zilnic oameni, păsări și probabil vreo 10-12 mașini? Urmează să dăm drumul la defrișare și la șantier. Funcționarii de la primăria sectorului 3 vor fi bucuroși să mai ia și ei o rotunjire de salariu în buzunar, pentru a da avizul de mediu, că deh, nu prea e primăria de acord... decât dacă sunt cazuri întemeiate, pericol sau mai știu eu ce. Dacă omul vrea să intre pe teren prin spatele casei și nu prin față (unde a defrișat deja anul trecut)? E întemeiat? Este! C-așa vrea cetățeanul, o curte mare cu arbuști mici și probabil un bloculeț și multe, multe mașini într-o parcare maaare, arsă de soare.

Privire asupra unei părticele a nucilor din spatele casei

Adio nuci sălbatici înfloriți, adio mierle, adio arme. Suntem fără speranță într-o lume dezlănțuită în distrugeri.